Pe cer acum ceva timp doua stele se intrebau,ce ar putea sa li se intample daca ar cobori de pe bolta cereasca?!
Dumnezeu, auzind ideea stelutelor,le-a chemat la EL...
D:-Am auzit ca doriti sa pasiti pe pamant... ma insel?!
S: - Nu, asa este!... Daca nu e cu suparare?!?... ne-am saturat sa privim de aici de sus, oameni nefericiti...
D: - Nu este absolut nicio suparare, doar ca am impresia ca nu are sa va placa ceea ce veti vedea
S: - Da, probabil... dar vom duce cu noi toata dragostea din cer...
D: - Initiativa voastra e buna. Si eu am avut una asemanatoare acum cateva milioane de ani, dar oamenii nu au dorit sa cunoasca nici macar dragostea mea...
Fara a mai sta pe ganduri, cele doua stelute au decis sa faca acest pas... dar Dumnezeu a uitat sa le spuna ca vor pasii pe pamant fiecare separat...undeva prin aceasta lume ,,murdara"...
Dumnezeu vazand cat de decise sunt sa renunte la stralucirea lor pentru a da culoare pamantului, le-a spus:
D: - De azi veti fi Sufletel si Sufletica pentru ca, acolo jos, sa va puteti gasi...
iar in urmatoarea clipa, pamantul ,,fericit" primea cele doua sufletele...
Primul ajuns a fost Sufletel... sau asa i se parea lui din moment ce era singur. S-a asezat pe o banca ,,trista" si ,,batrana" care l-a intrebat:
B: - De ce esti singur fiule?
S: - Nu sunt singur ,,doamna" mea! Imi astept jumatatea!... L-am rugat pe Dumnezeu sa ne accepte plecarea pe pamant... si eu, se pare, am ajuns mai repede...
,,Batrana" Banca avea in sfarsit un motiv de a zambi la auzul acestei vesti pentru ca, de-a lungul timpului, a asistat doar la evenimente nefericite. Era primul care ii parea mai fericit..dar nici acesta nu avea sa fie cum ii relata Sufletel...
Orele zburau la ,,brat" cu ziua care se pregatea sa lase locul unei nopti pe care el o cunostea... si cu speranta in suflet, cu credinta in zambet, inca mai avea forta sa astepte, desi, asteptarea, niciodata nu a fost punctul lui forte.
La ceas tarziu in noapte Sufletel isi ia ramas bun de la ,,batrana" bancuta care l-a gazduit si i-a fost alaturi prin ,,ceata" asteptarii si care a ajuns sa adoarma...
Prin urmare, al nostru Sufletel, a pornit pe poteca strigand numele Sufleticii. Inca mai spera ca, pe undeva in drumul lui, Sufletica va aparea zambitoare...
Dupa cativa pasi a obosit; noaptea l-a imbratisat pentru a-l purta spre un somn odihnitor… in vis Dumnezeu ii sopteste ceea ce candva a uitat sa ii spuna si anume, ca Sufletica a cazut intr-o alta parte a pamantului si are pe altcineva iar el va trebui sa intalneasca alte persoane, pana va veni momentul sa o reintalneasca pe ea.
Trezit parca de un fulger, Sufletel... incerca din rasputeri sa isi aduca aminte ceea ce Dumnezeu i-a transmis, cand in fata lui se arata Durerea.
D: - Buna micutule Sufletel! Asa te numesti, nu-i asa?
S: - Da, acesta e numele meu! Dar de unde il stii?
D:- Pai?!?
Nu stia cum sa ii spuna pentru a nu il speria…si lasa sa treaca putin timp pentru a se gandi la o explicatie, dupa care a revenit asupra intrebarii.
D: - Te cunosc de pe cer; erai o mica stea.
S: - Ma bucur sa aud ca ma cunosti dar as putea sa stiu cu cine am placerea?
D: - Da. Eu sunt Durerea; nu stiu daca ai cunoscut-o acolo de unde vii tu… dar ma vei cunoaste aici, pe pamant..
Si dialogul se ,,derula" cu “viteza luminii” povestind cate-n luna si stele...Dar Sufletel nu realiza un singur lucru ,ca a uitat-o pe Sufletica! S-a scurs totusi o zi in care el nici nu i-a rostit numele... iar prezenta ei nu facea parte din sirul povestii lor.
Zilele se scurgeau in ,,vidul" lumii precum se scurge nisipul intr-o clepsidra, iar el isi ducea zilele cu Durerea. La inceput totul a fost de vis. Fiecare zi era o ,,frantura" dintr-un basm frumos dar, nu avea sa dureze totul o vesnicie... si nimic din frumosul situatiei nu era de un roz ,,pur"...
Macinat de ideea ca nu gasea tipul de relatie pe care a trait-o cu Sufletica pe vremea cand erau doar doua mici stelute, Sufletel s-a hotarat sa puna capat ,,relatiei" cu Durerea. Totul se afla doar in subconstientul lui pentru ca au pornit pe un drum numit ,,viata pe pamant" unde au fost lasati ca fiind doi necunoscuti...
Zilele rulau cu aceasi viteza covarsitoare in viata lui... si nimic nu mai parea atat de frumos cum parea de acolo de sus, dar cum intotdeauna pe pamant, speranta moare ultima, tot asa si Sufletel traia cu speranta si de putine ori in ,,concubinaj" cu credinta ca, va intalni candva, ceea ce el avea sa o numeasca Sufletica lui..
O zi de toamna mohorata... picuri albi de apa ,,brazdau" vederea celor ce doreau a privi spre inaltul cerului, ,,brazdau" frunti incarcate de ganduri...asa fiind si in cazul LUI.
Pasea ,,slalomand" printre balti in care i se oglindea chipul trist si incarcat de suferinta lipsei unei ,,stelutze" pe care a avut-o candva...
La cativa pasi in fata lui un alt suflet. Astepta pe ,,peronul” sperantei ,,trenul vietii" ei. Era chiar Sufletica!
Nu se recunosteau pentru ca timpul si-a pus amprenta asupra lor si acum se vedeau doar doi straini, incarcati de-ale pamantului trairi...
Ea privea spre pamant de parca l-ar despica pentru a scapa de el si de ceea ce se traieste pe el… iar Sufletel, cu un zambet ,,decupat" din cele mai bune zile ale lui, dorea sa ii intre in gratii frumoasei doamne..
Pornind un dialog filozofic, ce ii caracteriza pe amandoi...si cu dragostea ce o ,,sadeau" in fiecare vorba, Sufletel realiza ca are in fata lui pe cea pe care o iubea ,,precum iubeste Dumnezeu pamantul”!
Dar nu s-a hazardat in a ii ,,deslusii" identitatea, ci a asteptat pana cand o lacrima din ochii ei, ce spunea ea ca ar fi un strop de ploaie, a ,,brazdat" pamantul asezandu-se pe el luand forma unei stele.
Si atunci Sufletel i-a spus:
S: - Poate ca te-am uitat, dar nu am uitat niciodata ca TE IUBESC! Poate nu am reusit sa iti arat cat de mult TE IUBESC, dar am o viata intreaga de acum in colo sa iti demonstrez, Sufletzica mea!.
S: - Sufletzel?!
S: - Da,eu sunt... cel care pe cerul instelat al noptii te iubea cu toata fiinta lui .si cel care impreuna cu tine a dorit sa raspandeasca iubirea pe pamant.
Ch ipurile lor erau acum ,,mormane" de lacrimi. Nimic si nimeni nu ii mai putea ,,opri” din iubirea ce si-o purtau. S-au scris milioane de carti despre iubire dar povestea lor nu semana cu nicio carte. Iubirea lor era specialul pe care Dumnezeu a dorit sa il daruiasca spre a ,,servii" drept exemplu ,,celor multi".
S-au scris milioane de pagini cu stralucirea iubirii lor care si astazi dainuieste in fiecare din noi!!!
,,Pana data viitoare, iubiti-va mult!" (Mircea Radu)
,,Dragostea e singurul ,,sport" care nu se termina dupa stingerea
luminii" (Smiley TV)
Dumnezeu, auzind ideea stelutelor,le-a chemat la EL...
D:-Am auzit ca doriti sa pasiti pe pamant... ma insel?!
S: - Nu, asa este!... Daca nu e cu suparare?!?... ne-am saturat sa privim de aici de sus, oameni nefericiti...
D: - Nu este absolut nicio suparare, doar ca am impresia ca nu are sa va placa ceea ce veti vedea
S: - Da, probabil... dar vom duce cu noi toata dragostea din cer...
D: - Initiativa voastra e buna. Si eu am avut una asemanatoare acum cateva milioane de ani, dar oamenii nu au dorit sa cunoasca nici macar dragostea mea...
Fara a mai sta pe ganduri, cele doua stelute au decis sa faca acest pas... dar Dumnezeu a uitat sa le spuna ca vor pasii pe pamant fiecare separat...undeva prin aceasta lume ,,murdara"...
Dumnezeu vazand cat de decise sunt sa renunte la stralucirea lor pentru a da culoare pamantului, le-a spus:
D: - De azi veti fi Sufletel si Sufletica pentru ca, acolo jos, sa va puteti gasi...
iar in urmatoarea clipa, pamantul ,,fericit" primea cele doua sufletele...
Primul ajuns a fost Sufletel... sau asa i se parea lui din moment ce era singur. S-a asezat pe o banca ,,trista" si ,,batrana" care l-a intrebat:
B: - De ce esti singur fiule?
S: - Nu sunt singur ,,doamna" mea! Imi astept jumatatea!... L-am rugat pe Dumnezeu sa ne accepte plecarea pe pamant... si eu, se pare, am ajuns mai repede...
,,Batrana" Banca avea in sfarsit un motiv de a zambi la auzul acestei vesti pentru ca, de-a lungul timpului, a asistat doar la evenimente nefericite. Era primul care ii parea mai fericit..dar nici acesta nu avea sa fie cum ii relata Sufletel...
Orele zburau la ,,brat" cu ziua care se pregatea sa lase locul unei nopti pe care el o cunostea... si cu speranta in suflet, cu credinta in zambet, inca mai avea forta sa astepte, desi, asteptarea, niciodata nu a fost punctul lui forte.
La ceas tarziu in noapte Sufletel isi ia ramas bun de la ,,batrana" bancuta care l-a gazduit si i-a fost alaturi prin ,,ceata" asteptarii si care a ajuns sa adoarma...
Prin urmare, al nostru Sufletel, a pornit pe poteca strigand numele Sufleticii. Inca mai spera ca, pe undeva in drumul lui, Sufletica va aparea zambitoare...
Dupa cativa pasi a obosit; noaptea l-a imbratisat pentru a-l purta spre un somn odihnitor… in vis Dumnezeu ii sopteste ceea ce candva a uitat sa ii spuna si anume, ca Sufletica a cazut intr-o alta parte a pamantului si are pe altcineva iar el va trebui sa intalneasca alte persoane, pana va veni momentul sa o reintalneasca pe ea.
Trezit parca de un fulger, Sufletel... incerca din rasputeri sa isi aduca aminte ceea ce Dumnezeu i-a transmis, cand in fata lui se arata Durerea.
D: - Buna micutule Sufletel! Asa te numesti, nu-i asa?
S: - Da, acesta e numele meu! Dar de unde il stii?
D:- Pai?!?
Nu stia cum sa ii spuna pentru a nu il speria…si lasa sa treaca putin timp pentru a se gandi la o explicatie, dupa care a revenit asupra intrebarii.
D: - Te cunosc de pe cer; erai o mica stea.
S: - Ma bucur sa aud ca ma cunosti dar as putea sa stiu cu cine am placerea?
D: - Da. Eu sunt Durerea; nu stiu daca ai cunoscut-o acolo de unde vii tu… dar ma vei cunoaste aici, pe pamant..
Si dialogul se ,,derula" cu “viteza luminii” povestind cate-n luna si stele...Dar Sufletel nu realiza un singur lucru ,ca a uitat-o pe Sufletica! S-a scurs totusi o zi in care el nici nu i-a rostit numele... iar prezenta ei nu facea parte din sirul povestii lor.
Zilele se scurgeau in ,,vidul" lumii precum se scurge nisipul intr-o clepsidra, iar el isi ducea zilele cu Durerea. La inceput totul a fost de vis. Fiecare zi era o ,,frantura" dintr-un basm frumos dar, nu avea sa dureze totul o vesnicie... si nimic din frumosul situatiei nu era de un roz ,,pur"...
Macinat de ideea ca nu gasea tipul de relatie pe care a trait-o cu Sufletica pe vremea cand erau doar doua mici stelute, Sufletel s-a hotarat sa puna capat ,,relatiei" cu Durerea. Totul se afla doar in subconstientul lui pentru ca au pornit pe un drum numit ,,viata pe pamant" unde au fost lasati ca fiind doi necunoscuti...
Zilele rulau cu aceasi viteza covarsitoare in viata lui... si nimic nu mai parea atat de frumos cum parea de acolo de sus, dar cum intotdeauna pe pamant, speranta moare ultima, tot asa si Sufletel traia cu speranta si de putine ori in ,,concubinaj" cu credinta ca, va intalni candva, ceea ce el avea sa o numeasca Sufletica lui..
O zi de toamna mohorata... picuri albi de apa ,,brazdau" vederea celor ce doreau a privi spre inaltul cerului, ,,brazdau" frunti incarcate de ganduri...asa fiind si in cazul LUI.
Pasea ,,slalomand" printre balti in care i se oglindea chipul trist si incarcat de suferinta lipsei unei ,,stelutze" pe care a avut-o candva...
La cativa pasi in fata lui un alt suflet. Astepta pe ,,peronul” sperantei ,,trenul vietii" ei. Era chiar Sufletica!
Nu se recunosteau pentru ca timpul si-a pus amprenta asupra lor si acum se vedeau doar doi straini, incarcati de-ale pamantului trairi...
Ea privea spre pamant de parca l-ar despica pentru a scapa de el si de ceea ce se traieste pe el… iar Sufletel, cu un zambet ,,decupat" din cele mai bune zile ale lui, dorea sa ii intre in gratii frumoasei doamne..
Pornind un dialog filozofic, ce ii caracteriza pe amandoi...si cu dragostea ce o ,,sadeau" in fiecare vorba, Sufletel realiza ca are in fata lui pe cea pe care o iubea ,,precum iubeste Dumnezeu pamantul”!
Dar nu s-a hazardat in a ii ,,deslusii" identitatea, ci a asteptat pana cand o lacrima din ochii ei, ce spunea ea ca ar fi un strop de ploaie, a ,,brazdat" pamantul asezandu-se pe el luand forma unei stele.
Si atunci Sufletel i-a spus:
S: - Poate ca te-am uitat, dar nu am uitat niciodata ca TE IUBESC! Poate nu am reusit sa iti arat cat de mult TE IUBESC, dar am o viata intreaga de acum in colo sa iti demonstrez, Sufletzica mea!.
S: - Sufletzel?!
S: - Da,eu sunt... cel care pe cerul instelat al noptii te iubea cu toata fiinta lui .si cel care impreuna cu tine a dorit sa raspandeasca iubirea pe pamant.
Ch ipurile lor erau acum ,,mormane" de lacrimi. Nimic si nimeni nu ii mai putea ,,opri” din iubirea ce si-o purtau. S-au scris milioane de carti despre iubire dar povestea lor nu semana cu nicio carte. Iubirea lor era specialul pe care Dumnezeu a dorit sa il daruiasca spre a ,,servii" drept exemplu ,,celor multi".
S-au scris milioane de pagini cu stralucirea iubirii lor care si astazi dainuieste in fiecare din noi!!!
,,Pana data viitoare, iubiti-va mult!" (Mircea Radu)
,,Dragostea e singurul ,,sport" care nu se termina dupa stingerea
luminii" (Smiley TV)
foarte frumoasa povestea!!
RăspundețiȘtergereFoarte interesanta si foarte frumoasa .nu stiu daca e poveste inventata de tine,dar oricum super tare.
RăspundețiȘtergereAm vazut si hi5-ul tau.Ai un dar grozav.
Bravo pentru ce faci.Pentru ce ai in tine si imparti si cu ceilalti.